Home » Actualitate » Italia

Marea coaliţie pentru austeritate în Italia

De Chris Marsden
2 mai 2013

Formarea unei mari coaliții în Italia, centrată în jurul Partidului Democrat a premierului Enrico Letta şi a Poporului Libertăţii (PdL) a lui Silvio Berlusconi , indică gradul în care oligarhia financiară globală domină viaţa politică.

Descrierea oficială a acestui guvern, ca fiind o coaliţie între "stânga" şi "dreapta", evidenţiază faptul că aceşti termeni, folosiţi pentru a descrie partidele de guvernământ, au fost deposedaţi de orice sens real. Noul guvern este un regim de austeritate, instalat în ciuda doriţelor exprimate în mod clar de electorat, şi acţionează exclusiv în interesulul unui strat parazitar a celor super-bogaţi.

Acesta este un guvern impus clasei muncitoare italiene la fel cum a fost şi administraţia tehnocrată a fostului comisar al UE, Mario Monti, instalat în noiembrie 2011. Toate partidele din Italia sunt angajate să servească aceloraşi interese sociale.

Modul în care acest guvern a fost instalat, ca urmare a convorbirilor secrete şi a manevrelor sordide efectuate pe la spatele oamenilor, mărturiseşte abolirea tuturor normelor democratice şi apariţia mai evidentă ca oricând a unei dictaturi a capitalului financiar, ascuns doar puţin în spatele capcanelor banale a procedurii parlamentare.

Letta, al cărui unchi Gianni este consilierul politic de încredere a lui Berlusconi, l-a pus pe secretarul acestuia, Angelino Alfano drept vice prim-ministru şi ministru de Interne - în mare măsură pentru a se asigura că mogulul mass-media continuă să se sustragă urmăririi penale.

Poziţia cheie în cadrul Ministerului Economiei va fi ocupat de nealesul Directorul General al Băncii Italiei, Fabrizio Saccomanni. El reprezintă o promisiune reală pentru bănci şi speculatori că politicile care au distrus vieţile a milioane de oameni nu vor fi retrase.

Noul ministru de Externe este fostul Comisar European Emma Bonino din partea Partidului Radical Italian, un avocat adept al "pieţei libere", a privatizării activelor statului, inclusiv a sănătăţii, şi în favoarea impozitelor scăzute pentru cei bogaţi.

Aliaţii lui Monti sunt puternic reprezentaţi. Mario Mauro din Alegerea civică a lui Monti preia Ministerul Apărării. Anna Maria Cancellieri, fost ministru de Interne sub Monti, preia Ministerul Justiţiei. Ministerul Muncii se duce către o altă figură nealeasă, Enrico Giovannini, Preşedintele Institutului Naţional de Statistică ISTAT.

Mass-media îl sărbătoreşte pe Letta ca fiind cel care a triumfat peste cele două luni de impas, perioadă care în realitate a însemnat doar tocmeli fără scrupule legate de ocuparea viitoarelor poziţii. În cadrul alegerilor generale din 24-25 februarie, 55 la sută din voturile electoratului au fost acordate partidelor care criticau austeritatea şi Uniunea Europeană. În cadrul alegerilor, lista de candidaţi condusă de Monti a primit doar 10 la sută din voturi. De fapt, ceea ce a realizat Letta este să reunească în spatele unui program care va continua austeritatea principalele partide responsabile pentru cei doi ani de austeritate brutală.

Toţi cei care caută o alternativă la politicile de austeritate au fost puşi faţă în faţă cu lipsa oricărei astfel de alternative în cadrul clasei politice italiene. Democraţii sunt un produs al destrămării Partidului Comunist din Italia, cândva cel mai mare partid stalinist din Europa de Vest. Staliniștii şi foştii staliniști se dovedesc a fi acum un punct de cotitură şi de referinţă pentru partidele burgheze din Italia şi principalul partid de guvernământ. Ei prezidă peste o organizaţie făţiş de dreapta dominată de figuri din partea creştin-democaţilor, precum Letta, în timp ce fracţiunea stalinistă rivală, Rifondazione Comunista s-a prăbuşit din cauza propriei sale istorii de manevre putrede.

Acest lucru permite Miscării Cinci Stele a lui Beppe Grillo, care în februarie a obţinut 25 la sută din voturi, să domine opoziţia faţă de noul guvern. Cu toate acestea, conservatorismul agendei politice şi economice a lui Grillo poate fi doar cu greu ascunsă de fanfaronada şi retorica sa.

El vorbeşte despre procesul, care a condus la cel mai recent guvern, inclusiv despre extraordinara renumire a stalinistului în vârsta de 87 de ani, Giorgio Napolitano, drept preşedinte pentru un al doilea mandat de şapte ani, ca fiind echivalentul unei lovituri de stat. Mişcarea sa o descrie ca fiind un echivalent a Revoluţiei Franceze fără ghilotină. Cu toate acestea, denunţările din partea sa a actelor de corupţie şi nepotism sunt în întregime compatibile cu cerinţele unor secţiuni ale aristocraţiei financiare italiene şi globale.

Grillo a spus mai mult decât a intenţionat atunci când a glumit vorbind pentru ziarul german Bild: “Mie îmi place ca oamenii cinstiţi, competenţi şi profesionalişti să se afle în poziţiile necesare. În acest sens, m-ar bucura o invazie germană în Italia."

Reducerile sălbatice cerute de UE şi Fondul Monetar Internaţional s-au dovedit a fi la fel de dezastruoase pentru Italia, cum au fost şi pentru Grecia, Portugalia, Spania şi Marea Britanie. Până şi formul economic Confindustria a declarat că austeritatea a cauzat "daune devastatoare, comparabile cu un război", lăsând Italia să se confrunte cu o "stare de urgenţă privind creditul."

În primul trimestru al acestui an s-au închis peste 31.000 de companii. Din 2007 încoace, economia Italiei s-a diminuat cu 6,9 la sută, iar anul trecut s-a contractat cu 2,4 procente. Datoria publică a crescut de la 121 la sută la 127 de procente din produsul intern brut (PIB) şi este de aşteptat ca aceasta să crească, deoarece Italia şi Europa este pândită de un al doilea val de recesiune.

Impactul social a fost brutal. Şomajul este de 11,6 la sută şi printre tineri este de 37.8 la sută. În Napoli şi alte regiuni mai sărace din sudul ţării somajul printre tineri a depăşit 50 la sută.

Experienţa clasei muncitoare italiene este comună cu cea a fraţilor şi surorilor lor din Europa şi la nivel internaţional. Muncitorii şi- au manifestat fără echivoc opoziţia faţă de politicile care au aruncat milioane în sărăcie şi şomaj. Rezultatul au fost însă guverne tehnocrate sau de dreapta care le-au fost impuse pentru a se asigura că asaltul asupra standardelor lor de viaţă continuă.

Nimeni nu avansează un program de reformă socială progresivă, ca să nu mai vorbim despre măsurile economice şi sociale, care sunt atât de necesare pentru a inversa agravarea crizei. Clasa conducătoare dispune de tot felul de organizaţii, care o asigură de realizarea agendei sale - UE, FMI, Banca Centrală Europeană şi nenumăratele guverne care sunt pe aceeaşi linie şi care, indiferent de culoarea lor politică, fac exact aşa cum sunt instruite de cei super-bogaţi.

Ce au muncitorii? Ei au sindicate care sabotează fiecare expresie a unei opoziţii şi care servesc drept arme de facto ale corporaţiilor şi a statului. Partidele "muncitoreşti" şi "social democrate" vechi şi degenerate sunt imposibil de distins de cei conservatori de dreapta.

Grupurile de pseudo-stânga Sinistra Critica în Italia, SYRIZA în Grecia, Blocul de Stânga în Portugalia etc. organizează proteste simbolice împotriva austerităţii în timp ce promit sprijinul lor UE şi se asigură că protestele rămân sub controlul sindicatelor.

Pentru apărarea drepturilor sociale și democratice este nevoie de reorganizarea economiei şi a societăţii prin formarea guvernelor muncitoreşti şi a Statelor Socialiste Unite ale Europei. Corporaţiile şi băncile majore trebuie preluate şi plasate sub control democratic, iar producția trebuie organizată în funcţie de nevoile societăţii, nu pentru acumularea de profit şi bogăţie obscenă pentru cei câţiva bogaţi.

Sarcina necesară de acum este de a construi o nouă conducere revoluţionară, Comitetul Internaţional a celei de-a Patra Internaţionale. Acesta va pregăti politic o contraofensivă a clasei muncitoare şi va da glas creşterii nemulţumirii populare împotriva unui establishment politic putred şi a unei ordini sociale greşite, pe care acesta o apară.